consiliervacante.ro

Muntele este unul dintre lucrurile minunate pe care le poţi trăi. Dacă ai noroc să îl descoperi la un moment dat, vei afla că este mult mai mult decât ai fi putut să-ţi imaginezi. Este o stare de spirit şi totodată o călăuză.

Sunt unul dintre oamenii norocoşi care au fost duşi la munte atunci când trebuia şi l-au găsit acolo.

Cu zece ani în urmă, coboram de pe Negoiu pe Strunga Dracului atât de entuziasmată, încât gândul că la anul va urma un alt Făgăraş mi se părea evident. Dar lucrurile şi-au urmat alt curs şi cei 9 metri rămaşi sau momentul Moldoveanu a venit doar cu câteva luni în urmă, astă toamnă. Dar nu a venit oricum. Ci pregătit şi aranjat, aşa cum şi l-ar dori orice călător: cu parteneri de drum care vor un munte zdravăn, cu vreme bună, şi un traseu tare.

Aventura noastră începe cu o lună înainte, prin august, când tot încercam să potrivim trei zile pe care le aveam la dispoziţie cu un plan cât de cât realist şi nu foarte riscant. Am căutat prin hărţi şi prin povestiri de-ale internetului şi am găsit traseul care pe hârtie părea rezonabil raportat la noi, la timpul pe care îl aveam şi la efortul fizic pe care îl implica. Aşa că… întâi am ales. Trei zile de început de toamnă, o vineri, o sâmbătă, şi o duminică pentru Bâlea Lac – Cabana Podragu – Moldoveanu şi retur.

Şi acum, la drum! Ca să fim la poalele muntelui dimineaţa, ne-am cazat joi seara la o pensiune în Cârţişoara, un sat la câţiva kilometri de Bâlea Lac. Dimineaţa de vineri arăta grozav! Ne-am îmbarcat entuziasmaţi. Maşinile alunecau uşor, fentând mişcările unor reflectoare bine ascunse. Transfăgărăşanul era o scenă de umbre şi lumini.

Entuziasmul era la maxim, dar şi traseul a început în forţă. Cabana Bâlea Lac (2034 m) – Şaua Caprei (2315 m), trei sferturi de oră de foc. A fost una dintre cele mai grele încercări ale zilei. Pentru mine chiar cea mai grea. Muntele a ţinut doar, cu tot dinadinsul să stabilească clar, de la început, în caz că cineva nu aflase că pasiunea nu este suficientă de una singură iar regulile lui şi condiţia fizică sunt obligatorii. Şi apoi, ca să ne îndulcescă şi să ne arate că ştie de ce suntem acolo ne-a oferit drept răsplată o privelişte minunată. Şi ne-a demonstrat că a fost un efort pe deplin meritat. Şi, cu ultimele urme de Transfăgărăşan am păşit uşor pe un alt tărâm dincolo de civilizaţie.

Un tărâm de poveste, cu denumiri fantastice. Aici am găsit Fereastra Zmeilor (care doar sună a zmeu... dar nu este deloc înspăimântătoare), am ieşit pe culme, am trecut La trei paşi de moarte agăţaţi zdravăn de cabluri şi lanţuri şi… am înaintat. (în realitate nu este o porţiune atât de dificilă pe cât sună. Este într-adevăr spectaculoasă, iar lanţurile bine înfipte în stâncă chiar dacă nu sunt absolut necesare îi conferă dramatism... şi un suflu de drum adevărat de expediţie. Un traseu pe cinste şi o porţiune de creastă foarte tare!



Eram obosiţi, dar încântaţi, mai ales că iluzoriu eram aproape. Un călător singuratic care deja se întorcea de pe Moldoveanu ne-a anunţat că suntem la doar o oră depărtare de destinaţia zilei noastre. A fost o oră lungă! Şi nu doar din cauză că eram osteniţi şi picioarele nu vroiau să ne mai asculte, ci şi din cauză că minutele ei au ajuns până la cabană în jur de 180.

Între timp, vremea s-a schimbat, fără prea multe explicaţii. Ca la munte. Nori... ceaţă şi ploaie la minut. Ne-am pus pelerinele şi am continuat. Ne-am îndreptat spre iezerul Podul Giurgiului, ultima şi cea mai mare coborâre din traseu. Era grozavă. Dar, la fiecare pas, îmi doream să nu urc peste două zile tot ce coboram acum.

Nu am urcat-o. Dar minunile viitoare… se pare că au nevoie de caznă prezentă. Şi aşa am început să urcăm şaua Podragului. Între timp, ploaia a stat. În depărtare se vedea ceva de care ba ne apropiam, ba ne îndepărtam… şi am zis că e o stână… sau un refugiu.
Dar era Ea. Mult meritata Cabană Podragu, care ne aştepta şi pe noi, aşa cum îşi aşteaptă de zeci de ani în frumuseţe şi simplitate complicii de munte să-i odihnească şi să-i ospăteze la cea mai mare altitudine din România (2136 m).

Frumuseţe şi simplitate. Dar astea sunt oferite doar de peisaj, de munţii care stau de strajă şi te aşteaptă să vii cu ei. De exterior. Cabana, din păcate, deşi mult dorită după o zi de mers, nu poate fi suportată decât de oameni foarte obosiţi. Bineînţeles că atunci când urci în vârful muntelui şi ai trecut de zona pantofarilor şi a grătarelor de pe marginea şoselei, nu te aştepţi să găseşti confortul unei zile de all inclusive, dar speri să găseşti ceva care să se completeze cu lumea de afară. Ceva decent. Asculţi poveştile din cabană şi afli că tot ce se aduce aici se urcă cu măgarii… şi că măgarii mor des: unul a fost mâncat de urs, iar unul a căzut în prăpastie. Crezi că-i un banc prost. Dar, după ce îţi cumperi o ciorbă de 12 lei, singura alternativă la mâncarea de mazăre de 20 de lei şi nu mănânci decât vreo două linguri, preferand să te întorci la conservele tale, îţi dai seama că nu poţi să zâmbeşti. Atât se poate face pentru locurile astea aşezate la marginea raiului? Cum de i-au fost înfipte termopane, dar nu au putut fi aduse câteva lucruri care să o aranjeze, să o facă mai caldă, mai primitoare?

E trist! Încerci să te afunzi în sacul tău şi să adormi. E o cameră “cu priciuri”. Douăsprezece locuri, aşezate pe două niveluri. Fiecare loc este marcat printr-o pernă şi o pătură. Înafară de minunatul termopan, care a reuşit să ajungă chiar şi aici, în cameră mai e o sobă de teracotă, rece. Şi-atât. Şi frig. Adormi cu greu, după câteva ore în care încerci să ignori, inutil dealtfel, ieşirile unui turist străin beat din camera vecină şi afli că dintre partenerii de drum, jumătate s-au hotărât să pornească mâine dimineaţă pe drumul de întoarcere. Încă o noapte la cabana asta care nu a fost deloc un sfetnic bun în acea seară părea prea mult pentru un singur weekend.

Pentru Moldoveanu, am rămas patru. Ne-am trezit hotărâţi să mergem mai departe şi ziua asta parcă ţine cu noi. Când am ieşit pe prispă, toate neliniştile nopţii trecute le-am uitat. Iar cabana am lăst-o uşor, uşor în urmă redevenind din nou de departe...atât de frumoasă în peisajul ei.

Traseul nu a fost la fel de greu ca cel din ziua trecută. Şi am reuşit să ne încadrăm până la întoarcere şi în timpul înscris în tăbliţă. Este uimitor când îţi dai seama după câteva ore de mers pe o potecuţă care tot urcă şi coboară destul de lin câte culmi ai lăsat în spate şi de unde vii. Şi momentul ăsta este atât de savuros! Fără prea multă oboseală, simţind culme după culme, ne apropiem uşor, dar sigur, de marele hop al zilei. O pantă abruptă, ameţitoare, interminabilă se contura din ce în ce mai aproape. E Vistea Mare (2527 m). Pe la ea trebuie să treci mai întâi dacă vrei să stai de vorbă cu marele Moldoveanu. E un fel de Sfânt Petru care te verifică înainte să îţi dea drumul mai departe.

Ajuns aici, cu vremea bună încă lângă tine, mai ai un singur pas. Nu este uşor, dar este cel dorit dinainte să porneşti la drum. Aşa că îl vei face cu siguranţă, chiar dacă s-a nimerit pe-o margine de prăpastie. Şi îţi vei primi răsplata cu vârf şi îndesat. Vei fi învingător. Totul porneşte de aici… în jos. Deasupra pot fi doar norii. Da, cei pe care, chiar dacă nu-i vezi, se vor forma pentru tine în câteva minute, din respiraţia văilor şi vor veni oferindu-ţi un alt decor. Un alt drum de întoarcere.

Plecăm încântaţi şi recunoscători. Totul s-a potrivit atât de bine! Peste o jumătate de oră ar fi fost prea târziu. Am fi fost nevoiţi să ne întoarcem, am fi rămas cu un drum neterminat. Mulţumiţi, am plecat să ne întâlnim cu ceaţa. Am mâcat în ceaţă, ne-am afundat în ceaţă şi am urmărit-o cum se transformă în nori.

Tot prin ceaţă am regăsit şi Cabana Podragu, bucuroşi şi de data asta. I-am ceut doar un ceai, ne-au deranjat mai puţin termopanele ei albe… şi am dormit bine.