consiliervacante.ro

Dupa o calatorie lunga si obositoare, vasul acosteaza, in sfarsit, in portul Agadir, in sud-vestul Marocului. O destinatie turistica, la poalele Muntilor Atlas – munti care sunt o pavaza in calea soarelui dogoritor al desertului. Statiunea marocana se poate lauda cu nu mai putin de 10 km de plaje de nisip auriu, scaldate de racoarea Atlanticului.

Nimeni nu si-ar inchipui insa ca, intr-o noapte de februarie, in 1960, orasul a fost aproape sters de pe suprafata pamantului, dupa un cutremur ce a durat doar 15 secunde. Bilantul a fost tragic: 15.000 de morti, iar orasul distrus aproape in intregime. Si totusi, Agadir a renascut din propria-i cenusa. Astazi, orasul construit de cartaginezi este o statiune turistica de prim rang, cu hoteluri de top si distractii pe masura. Pentru noi, insa, membri ai echipajului, aflati la munca, este doar o escala pe uscat. Unul pe care trebuie sa-l fructificam la maximum.

Ora 14. Aerul pare ca arde - si ne strecuram repede de pe vas, in cautarea unui taxi. Dau cu ochii de panoul pe care sunt afisate tarifele pentru taxiuri. Ne urcam in primul taxi rosu, un Peugeot rablagit, care se incapataneaza sa porneasca abia dupa 6-7 chei de contact. Asa-zisul dispecer ad-hoc ne spune sa face semn sa ne mutam in taxiul din spate. Cateva fraze in araba apostrofeaza soferul ghinionist, care tocmai si-a pierdut clientii. Ma intreb din cati in cati ani trebuie sa mearga la RAR-ul lor taximetristii locali. Probabil din zece in zece.

“Bonjour monsieur! Nous allons chez le Souk Al Had…" Noul nostru  sofer, cu un zambet larg si optimist, ne intreaba incotro ne indreptam. Ma uit rapid in zona bordului, cautand aparatul de taxat… din pacate, nici urma de asa ceva. De fapt, nici nu e nevoie, fiindca totul se negociaza pe loc si astfel cadem la invoiala pentru tariful de 10 euro dus si 10 intors. Ma gandesc cat o cere pentru timpii de stationare si imi numar in gand monezile din buzunar. Ne strecuram printre containerele aliniate in zona portuara, in timp ce conversez intr-o anglo-franceza pestrita cu soferul care incearca sa ne raspunda la toate intrebarile. Peugeotul vechi se zdruncina din toate incheieturile, cu toate ca starea soselei este neasteptat de buna. Peisajul este dezolant, foarte putina vegetatie pe dealuri, mai mult pietris si bolovani. Palmierii semi-uscati de pe marginea drumului incearca sa tina putina umbra soselei care duce spre oras. Traficul este foarte lejer, iar regulile de circulatie aparent se respecta, nu ca in Cairo, unde soferii conduc cu mana pe claxon si trec pe rosu fara nici o jena. Cladirile - majoritatea de culoare alba - au inaltimi modeste, de obicei cu un singur etaj si par cam neingrijite. Nici urma de pajisti si gradini verzi, nu mai vorbesc de parcuri. Antenele pentru satelit impanzesc acoperisurile. La fel si rufele puse la uscat. Pe partea dreapta a soselei se intinde cat vezi cu ochii plaja  generoasa, dar pustie. Din loc in loc, palcuri de palmieri  ma duc brusc cu gandul la tentativele de infrumusetare peisagistica ale ministrului Agathon, care se incapatanase sa aduca palmierii pe tarmul Marii Negre.

“Est-ce que vous voulez fair un petit stop chez le boutique de vetements?” -  ne intreaba soferul, si dupa cateva minute, pe o straduta, opreste in fata unui magazin cu haine. Aproape toate denumirile strazilor si magazinelor sunt bilingve, in araba si franceza, si cam 70% din populatia locala invata franceza in scoala elementara. Pasim inauntru, unde domneste o liniste deplina. Senzatie de déjà vu, marfuri aranjate stil Chinatown. Cei trei vanzatori vorbesc binisor engleza si ne lasa sa ne uitam la etichetele marfurilor, care insa nu ne prea indeamna la cumparat, din preturilor piparate. Pana la urma, mai mult din politete si pentru a ajuta economia marocana, ma hotarasc subit sa achizitionez doua perechi de sosete albe (pentru munca). Intind o bancnota de 5 euro si primesc rest o moneda dolofana de 10 dirhami, echivalenta cu 1 euro. Aparent, soferul nostru nu se grabeste deloc si ne asteapta rabdator langa masina. Poate primeste vreun comision fiindca aduce turisti la poarta negustorilor sau poate ne va taxa pe noi pentru timpii de asteptare, cine stie?

Urmatorul popas este  “The Artizanal Souk”, unde vreau sa caut ceva decoratiuni si covorase sahariene. Dupa cateva minute, ajungem in fata unui fel de magazin en gros cu obiecte de artizanat si, spre marea mea incantare, o mare gama de fosile si obiecte decorative realizate din fosile slefuite. Preturile sunt fixe, chipurile, iar fiecare produs are atasata o mica eticheta cu pretul in dirhami. Nu este greu de calculat in euro, doar imparti la 10 si stii cat trebuie sa scoti din buzunar. Un usor miros de statut ma gadila pe la nari, dar nu-l bag in seama. Din nou, explic ca nu suntem turisti buni de muls, ci “pauvre crew members from Romania and Philipine”, sositi pentru prima oara in Agadir. Zeci si zeci de obiecte zac pe rafturi, parand nederanjate de ani de zile. Suprafata magazinelor este impresionanta, dar noi suntem singurii clienti care se perinda pe acolo. La etaj sunt covoarele. Din toate zonele, de diferite dimensiuni si culori. Preturile…nu prea accesibile. Oricum, nimic din ceea ce caut eu… Am vazut si cateva cufere din lemn, acoperite cu pietre slefuite, dar sunt prea grele pentru a transporta asa ceva. Ajungem intr-o sala uriasa unde sunt asezate tot felul de fosile interesante. Mare cat o roata de car, o roca enorma de amonit zace pe podea. Sunt chiar extaziat, dar greutatea lui imi depaseste posibilitatile. Nici macar la Muzeul National din Viena n-am vazut asa ceva. Pana la urma, fac un sacrificiu si achizitionez un amonit mai mic (cca 20 cm diametru), la pretul de 11 euro. Ghidul-vanzator ma conduce la tejgheaua unei doamne spunandu-mi pe drum sa platesc doar 10 euro si sa pastrez 1 euro pt el (comision). Ura! tin in mana o bucata din istoria indepartata precambriana, de acum circa 4,5 milioane de ani.

Soferul nostru ne-a asteptat rabdator in fata magazinului si deja ma gandesc ca o sa ne usture buzunarele pentru acest mic favor. Orasul, in general, are aspectul de proaspat reconstruit dupacutremur. Pe alocuri, gunoaiele raspandite peste tot, imi aduc aminte de vremurile cand studentii straini din Bucuresti aruncau direct pe geam tot felul de resturi, “confundand “ galeata de gunoi cu pervazul balconului. Noi, copiii de atunci, colectam plini de entuziasm cutiile goale de Coca Cola, de al carei gust nu avusesem parte inca.

In sfarsit, ajungem la destinatie! Souk Al Had! Un zid de lut, inalt cam de 4 metri imprejmuieste stabilimentul rectangular. Micutul taxi rablagit opreste langa Poarta 2. Marele en-gros se intinde pe circa 1,2 km patrati. Nu stiu ce destinatie o fi avut inainte, dar cred ca era un fel de “garaj” pentru camile. La intrare, soferul ne lasa pe mana unui fel de ghid local, care ne conduce spre standurile dorite de noi. Trecem pe langa tarabele cu mirodenii, apoi prin piata de peste, care nu miroase asa de tare precum piata de pasari. Jesus! Se pare ca in tara asta nu exista serviciul de Sanepid. Mirosul te izbeste in moalele capului, dar se pare ca nimeni nu se sinchiseste. Ajungem la standurile pline cu marfuri de o calitate indoielnica. In treacat, ma uit la incaltaminte : 90% numai stil “arabian”, cu varful ascutit sau chiar intors. Standurile cu CD-uri au numai coperti cu interpreti marocani. Un negustor de obiecte de piele ma trage spre un sirag de curele, bagandu-mi sub ochi o curea impletita, cu catarama cam ruginita, spunandu-mi ca daca o cumpar, ma va tine 20-30 ani fara nici o problema. Aproape ca-l cred, dar, sa fiu sincer, nu ma incanta ideea.

Iti trebuie mult timp sa te uiti la toate marfurile expuse, iar noi suntem contra cronometru. Ajungem intr-un cotlon unde ne intampina un negustor de covoare si pumnale traditionale. Vorbeste bine engleza si stie sa-si prezinte marfa. Primul pret este exorbitant, chiar si pentru lucruri confectionate manual. Ne intinde vreo 10-12 covorase, dar nici unul nu e ceea ce caut. Incerc sa-i explic ca mai venim si alta data. Omul nu lasa insa sa-i scape musteriii din mana, cu una, cu doua. Trece la contraatac, cu o oferta mai joasa, insa nici eu nu ma las. Un pumnal de vanatoare foarte frumos lucrat, cu teaca acoperita cu piele de iguana si snur pentru prins pe antebrat imi face cu ochiul. Totusi, pretul de 70 euro nu este incitant. Si, oricum, nu cred ca am voie sa aduc asa ceva la bord, chiar daca este un frumos souvenir. Observ o molie ce se zbate pe unul din covorase. Negustorul imi garanteaza ca toate culorile intrebuintate la vopsire sunt 100% naturale. Dupa indelungi negocieri, folosesc arma suprema “a reducerii maxime ultimative“ si anume ma hotarasc sa parasesc locul intempestiv. Cu o ultima sfortare… negustorul propune o ultima oferta, pe care, hmmm…o accept. Iata ca m-am captusit cu ceea ce nu prea cautam. Sunt fericitul posesor al unui minunat covoras de 2 metri lungime, de provenienta beduina.

Plecam mai departe si suntem condusi la un stand cu articole de pielarie. Produsele sunt foarte variate si poti alege multe modele frumoase. Dar, atentie! nu va ganditi ca veti avea parte de chilipiruri! Marocanii stiu sa-si vanda scump truda  lor de prin ateliere si fabrici. Colega mea se procopseste cu o frumoasa haina lunga de piele, in timp ce i se ofera un pret de 140 camile pentru ea insasi! Am terminat si cu pielaria, si il rog pe ghidul nostru sa ne duca la un stand cu fructe locale, fiind foarte interesat sa cumpar curmale direct de la sursa. Trecem pe langa alte standuri care vand haine conforme cu portul local: kaftane pt barbati si tschador pt femei. Religia islamica chipurile este de vina pentru  infofolirea femeii pana in varful capului. Sau poate climatul arid ii face pe barbati sa-si stapineasca hormonii mai greu... Eu cred mai degraba ca localnicii au incercat sa-si protejeze ochii de femeile care nu se incadrau in standardele de frumusete araba. In societatea araba, femeia se simte in deplina siguranta pe strada, fiind privita ca o sfanta neprihanita. Singurul loc unde se permite etalarea feminitatii este in propria locuinta, departe de privirile celorlalti.

Ura! am ajuns si la “izvorul” de curmale, unde fructele sunt asezate pe 3 categorii. Cele mai bune costa…10 euro/ kg ,iar ghidul mi le recomanda cu caldura. O femeie la circa 55-60 ani se apropie de noi cu mana intinsa. O privesc drept in ochi si citesc suferinta vietii aspre de pe aceste meleaguri, deloc generoase. Ma scobesc zadarnic in buzunare, fiindca banii i-am terminat demult. Nu inteleg nimic din ce zice, dar privirea ei imi e de ajuns. Cu parere de rau… nu pot sa fac nimic, si plecam mai departe…

Final fericit! Suntem condusi la Poarta 2, unde apare si soferul nostru cu Peugeotul lui “obosit”. Brahim - asa il cheama - e bucuros ca isi recupereaza clientii si ca isi primeste suma convenita. Tot repeta la 5 cuvinte, “Inshallah, Inshallah!” (Asa s-ajute Dumnezeu!). In zona asta geografica chiar ai mare nevoie de ajutor. De la Allah sau de la cine o locui acolo, Sus. Ne despartim prieteni.
Au revoir Brahim, au revoir Agadir!