consiliervacante.ro

Am semnat actele în ultimul moment. Mai era o luna şi jumătate. Nu îmi doream să merg în Franţa, nu ştiam ce îmi ascunde acel tărâm, dar era deja târziu. După sărbători, am plecat la drum spre o destinaţie necunoscută: Riviera Franceză.

Un autocar de tip comunist care mă ducea spre nicăieri aduna de prin toata ţara rătăciţi ca mine. Nu ştia nimeni ce soarta avea sa aibă fiecare. Eu, nici atât.  Am ajuns la Nisa noaptea târziu si m-am îndreptat spre hotel. Rezervasem bilet pe internet, fără a avea vreo certitudine că am fost înregistrată. Am căutat un hotel nu foarte scump şi am dat peste hotelul Dante, de 2**. Fără harta, căci o uitasem pe fundul geamantanului încă de acasă, am pornit în căutarea hotelului necunoscut. Nu ştiam încotro să o apuc, dar m-am lăsat în mâna sorţii, ca până acum, dealtfel, şi am ajuns. Pe o stradă îngustă, cu un aer sumbru am găsit hotelul. Din afară, părea o clădire destul de veche. Nu aveam obiecţii, insa, pentru că la cei 15 euro plătiţi pentru o noapte, nu mă aşteptam să găsesc decât un pat şi o baie comună. Am fost plăcut surprinsă să văd că francezii înţeleg prin 2** camere impecabile, cu băi proprii, cu toate cele necesare unei băi (de la şampon până la câteva rânduri de prosoape), cu un personal ospitalier. Eram atât de uluită, întrucât ceea ce cunoscusem eu în prealabil ca având 2** semăna, mai degrabă, a spital cu camere separate.

Era provizorie şederea mea la hotel. Nici nu ştiam unde voi sta pe parcursul sejurului meu la Nisa. Nu aveam nicio certitudine. Nu prinsesem loc la cămin, iar aceasta era prima mea îngrijorare: unde voi locui? Nisa nu îmi spunea altceva decât lux, viaţă scumpă şi snobism. Eu eram din România. Cu bursa de România. Eram mai mult ca sigură ca nu voi supravieţui. Noaptea a trecut zgribulindu-mă sub plapuma, cu ursuleţul de Cluj în braţe. M-am trezit, dar încă era noapte, sau cel puţin aşa am crezut. Am mers la geam, am tras draperiile şi am văzut LUMINA. Se simţea iz de Europa. Cerul era şi el străin mie. Nu îl cunoşteam şi nu mă cunoştea. M-am îmbrăcat într-o tihnă îngrijorătoare şi am ieşit timidă afară, spre nimic. Nimic, pentru ca nu aveam darul de desluşi labirinturile străzilor Nisei.

Afară, am decis să merg înainte, unde mă va duce aceiaşi soartă. Străzile oraşului erau atât de primitoare, de vesele. Portocalii din ianuarie erau de un verde-paradis. Oamenii nu cunoşteau noţiunea timp, grabă. Simţeam că sunt într-o staţiune unde toţi se relaxează. Ceea ce m-a impresionat în mod special au fost magazinele de pe cel mai mare bulevard: Jean Medecin. O obsedată de cumpărături în mijlocului raiului shopping-ului: am nimerit exact în perioada reducerilor. Peste tot, la H&M, la Zara, la Bershka, la mall-ul gigant din centrul oraşului Nice Étoile se simţea categoric că preţurile erau în scădere. Şi pana si un student din România îşi permitea să se rasfete putin in magazine de firma.  După această „scurtă” vizită prin magazine (am stat acolo doar 5 ore), am plecat înspre orizont.

Şi la o suta de metri am intalnit ceea ce aşteptam încă de dinainte sa mă fi născut: Marea Mediterană. Albastră. Dar  albastru e un cuvânt infim, sarac pentru a descrie acea culoare incredibila, acel pod înspre rai. Eram pierdută. În gânduri, în doruri, în dorinţe. Iar marea mă lăsa să visez şi să văd divinitatea ascunsă doar sub acea perdea de cer. Nu puteam crede că raiul e atât de aproape şi că m-am temut atât de mult de el. Nu îmi mai pasă daca voi avea unde locui. Eram dispusă să locuiesc lângă mare, să mă învelesc cu plapuma neagră a nopţii sau cu pătura cerului din zori. M-am plimbat pe faleză spionată de pescăruşi. O faleză imensă, de-a lungul oraşului care primea pe oricine: biciclişti, atleţi, turişti sau „de-ai casei”.

După o zi, cinci sau poate o săptămână, mi-am deschis puţin ochii. Fizic, ceasul îmi spunea ca ajunsesem aici de 2 ore. Cu o hârtie imprimată cu numerele de telefon ale celor care ofereau locuinţe spre inchiriere şi cu o cartelă care îmi dădea emoţii că se va termina, am început să sun cu speranţa că până la apus voi găsi ceva adecvat. Încă de la al doilea telefon mi-am găsit locuinţa. Pe o străduţă lăturalnică care ducea în mijlocul marelui bulevard. Mi s-a spus că era o stradă monopolizată de arabi. Neavând contact cu ei pana acum, eram învăluită de o frică ilogica.

La un etaj 5, la mansardă îmi găsisem eu căsuţa. Nu aveam geamuri decât spre cer. Eram cu o scara mai sus spre cer. Doar ochii mei, pescăruşii si norii. Îmi zâmbeau din mers, iar sufletul meu, lor. La câţiva paşi, era aceeaşi mare care îmi promisese ca va fi bine. Şi a fost. Cu bursa de Romania, luxul Europei mi-a permis lejer să trăiesc, poate mai bine ca aici. Mai târziu, mi-am reproşat atitudinea discriminatorie faţă de vecini. La pâine, mă salutau cu respect, chiar dacă eram nouă. La doi paşi de mine erau supermarketurile care „mă sileau” să vin acasă cu ambele mâini ocupate, săptămână de săptămână. Nu puteam rezista preţurilor şi bunătăţilor pe care le cunoşteam, dar nu îndrăznisem să le încerc.

Nisa mi-a arătat că nu pune limite europenilor din niciun punct de vedere. Biblioteca din Nisa era vizibilă de departe: poate cea mai înaltă clădire în care sălăşluiau expoziţii, mii de cărţi, muzee, întinse pe vreo zece etaje. M-a fascinat interesul sutelor de tineri de a trece pragul acestui palat care mocnea de cultură.

Nu pot spune că decat ca Nisa, Monte Carlo sau Cannes au fost pentru mine un vis. Nici nu credeam că există astfel de locuri pe Pământ. Sărutul coastelor munţilor de fiecare zi cu marea, zâmbetul fiecăruia care îmi spunea mereu „Fii tare, lupta şi vei învinge. Viaţa merită!”, armonia dintre natură şi om, fără batjocură sau pedeapsă, toate acestea mă îmbiau la optimism şi poftă de viaţă. Şi nu doar pentru frumuseţea copleşitoare a oraşelor, ci si pentru bunătatea oamenilor care schiţau, cel puţin, că îşi iubesc munca, oricare ar fi ea, şi pentru respectul pe care mi l-au aratat tot timpul, chiar daca eram doar o fărâmă de om.