consiliervacante.ro

Dacă îţi doreşti să vizitezi una din multele capitale ale Europei, dar criza te-a lăsat cu buzunarele goale, nu-ţi rămâne altceva de facut decât să o iei la drum spre Sibiu. Şi te asigur că nu vei regreta.

O adevărata urbe săsească, cu străzi pietruite, clădiri aşezate cu demnitate de o parte şi de alta, cu locuri frumoase şi liniştite şi cu personalitatea unui bătrân înţelept care te îndeamnă la cugetare, la o masă tihnită şi apoi la o plimbare agale prin vechiul oraş. Şi dacă nici după toate astea bateriile tale nu sunt reîncărcate, atunci n-ai de ales şi trebuie „musai” să te îndrepţi către Sibiul cel mic. Căci da, aproape de Sibiu, pitit printre dealurile care mărginesc partea transilvană a Carpaţilor te aşteaptă, cuminte, Sibielul, un sat traditional de oieri vajnici, cu porti falnice si carute, cum mai poti vedea doar prin fotografiile ingalbenite de vreme. Un loc binecuvântat, unde te poţi ascunde fără a te teme că aerul prăfuit al oraşului te urmăreşte la fiece pas.

De îndată ce te adânceşti către mijlocul satului, cu pieptul plin de aerul tare şi parfumat al Marginimii Sibiului, uliţele pietruite si troitele pictate pe la 1800 te îmbie să uiţi de maşină şi s-o iei agale la picior, să-ţi dai ziua bună prieteneşte cu toţi localnicii întâlniţi în cale şi să-ţi laşi privirea să zburde peste toate frumuseţile pe care le întâlneşti într-un loc de poveste. In apropiere se aude susurand vesel paraul Sibiel, de unde-si trage numele asezarea.

Din vârfurile coşurilor te petrec cu privirea berze gratioase, mângâiate de soarele galben al unei veri care nu se dă plecată din aceste frumoase locuri, călăreţi mândri îşi ridică clopurile dându-ţi bineţe ca unui vechi prieten, în timp ce miresme de bucate alese se iţesc de după înaltele porţi săseşti şi-ţi inundă pieptul, stârnindu-ţi pofta pentru o cină îmbelşugată. O bucată sănătoasă de natură amestecată cu multă simplitate face acest colţ de Rai să te împingă către odihnă.

O seamă de case de gospodari vrednici te aşteaptă transformate în pensiuni primitoare, gata să te îmbie cu bucate adevărate, pregătite de mâini harnice, să te găzduiască în aşternuturi albe ca cele ale bunicii şi să-ţi ofere toată liniştea pe care o cauţi în drumul tău.

Dar comoara ascunsa a Sibielului este muzeul de icoane pe sticla, cel mai mare muzeu de acest fel din Europa, a carui intemeiere se datoreaza trudei parintelui Zosim Oancea.  Muzeul a fost zamislit in plina perioada comunista si doar printr-o minune dumnezeiasca a scapat teafar de urgiile vremii. Dupa ani grei petrecuti in temnitele comuniste, parintele a ajuns la Sibiel ca preot al satului, in 1964. Si a prins drag de biserica si de sateni. Dupa ce a descoperit in chip miraculos o fresca din sec. XVIII sub peretii coscoviti ai bisericii ce trebuia renovat, satenii au fost convinsi ca parintele e un dar dumnezeiesc pentru asezarea lor.

Apoi, cand i-a indemnat pe sateni sa caute prin poduri si cufere vechi icoanele pe sticla pe care le au si sa le doneze, nici unul n-a stat pe ganduri. Colectia s-a imbogatit an de an cu comorile ascunse. Aici, in muzeul din curtea bisericii sunt adunate mai bine de 600 de icoane pe sticla, unele vechi de peste 200 de ani, dar si carti religioase rare, intre care un text liturgic slavon din sec. XIV, Noul Testament de la Belgrad, un exemplar al Bibliei lui Şerban Cantacuzino etc. – şi obiecte de artizanat. Dar muzeul nu e ca oricare altul, iar cine-i trece pragul parca trece pragul unei case primitoare, cu stergare taranesti atarnate de grinda, farfurii pictate si flori in glastre, cu gazde bucuroase sa-si primeasca oaspetii. Nici o clipa nu ai senzatia ca esti intr-un muzeu, ci mai degraba intr-un loc familiar, printre prieteni dragi.

De la Muzeul de icoane pe sticlă amenajat „în capul satului” şi până la cărarea care duce către miezul munţilor, mărginită la stânga şi la dreapta de copaci gânditori, care împiedică oboseala caldurii să te abată de la plimbare, tot satul e clădit ca un scut care să te ferească de grijile lumii, un scut sub care se adăposteşte un loc minunat în care natura îi ocroteşte pe oameni şi oamenii se feresc să strice o aşa frumoasă lucrare, un loc în care singura părere de rău care se poate strecura e cea a oaspetelui pe care viaţa îl împinge să plece şi să se întoarcă la ale sale.

Dar, odată ce ai trăit măcar două-trei zile în aşa colţ de Rai, oboseala îţi va fi alungată mereu când amintirea acestui loc îţi va inunda mintea, făcându-te să simţi până şi aroma dulceţii de afine din papanaşii făcuţi aici ca nicăieri în altă parte.